Enigmatici şi cuminţi dragii mei bunici


Am ascultat recent cântecul scris de Adrian Păunescu şi interpretat de Gil Dobrică şi m-a cuprins un dor de bunicii mei – de minunaţii mei bunici.

Tăticu’ Balan cum îl numeam pe bunicul după mama, Bălan Ion a fost unul dintre cei care mi-au înfrumuseţat copilăria. Din cauza grelelor suferinţi pe care le-a avut de înfruntat în viaţă, ne-a părăsit devreme când eram în clasa a V-a. Tăticu’ Balan a fost un om mic de statură, de o calmitate rară, cu părul castaniu închis, cu vorba de aur. Era compania ideală pentru nepoţii lui.

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum ţinea în seamă nepoţilor săi. Când mergeam pe câmp cu vitele la păscut, ne uimea cum făcea el „lumânarea” stând pe cap, cum ne suporta toate ghiduşiile, şi felul în care scăpa de noi prin diverse metode: „urcă ursul la pădure”, „motoreta prin chetroaie” şi „hai să scuturăm pere” – metodele preferate ale lui. În tot ceea ce făcea dădea impresia că ţine la noi mai mult decât părinţii. El era protectorul nostru şi am avut multe de învăţat de la el.

Deşi era frânt din cuza multor intervenţii medicale, tăticu’ Balan nu afişa nici un semn de oboseală în prezenţa noastră a nepoţilor. Drumul nostru şcoală – acasă era adesea transformat în şcoală – bunici – acasă, asta doar pentru că acolo găseam dragoste – acolo eram primiţi cu toată căldura – nu s-a întâmplat vreodată să trecem pe la ei şi să plecăm cu mâna goală – de fiecare dată ne oferea ceva – iar pentru nişte copii cum eram noi,aceasta însemna foarte mult. Nu avea jucării ca alţii – însă se transforma el în jucăria noastră nepreţuită.

Când ne adunam seara mai mulţi la el – ne uimea cu poveştile pe care ni le spunea într-un chip minunat, atât pe noi copiii dar şi pe părinţii noştri.


Tătăica, cum îi spuneam bunicului Vasile, a fost un on straşnic, în sensul bun al cuvântului. Un om de un caracter aparte – era diferit de celălalt bunic – prin faptul că exprima respect, şi putere. Nu eram la fel de apropiaţi de el ca de tăticu’ Balan, însă îi purtam acest respect.

Deşi şi-a pierdut piciorul drept de deasupra genuchiului încă din tinereţe, tătăica mergea zi de zi la munca câmpului, făcând multe activităţi pe care nici oamenii sănătoşi nu le puteau face, bazânduse pe puterea braţelor.

Era un om înalt chipeş – cu părul sur aproape alb – cu un trup de sportiv.Îi plăcea să-şi petreacă toată ziua în natură, la Bâşca departe de gura lumii. Seara îşi nota în jurnalul său tot ceea ce se petrecea. De la el cred că moştenesc arta de blogger🙂 .

A rezistat intemperiilor vieţii mai mult, eram la liceu când ne-a părăsit. Nu a plecat dintre noi însă înainte de a aniversa Nunta de Aur.

Această prezentare necesită JavaScript.

About fratele Simion

Pt. mine a trăi este HRISTOS, iar a muri este DOBÂNDĂ
Acest articol a fost publicat în berzunţeni, bunici, dor, familie, fotografii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Enigmatici şi cuminţi dragii mei bunici

  1. vasile spune:

    da de bunice de ce nu ai scris nimic

Sigur ai ceva de spus. Aşa că nu ezita să laşi un comentariu:

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s